Plimbare la zero grade

Nici ca puteam sa imi gasesc o zi mai "potrivita" pentru prima mea iesire cu cursiera. Triatlonistul ma sunase si imi propusese o iesire cu cursierele, el cu noua lui achizitie, carbon si echipare full Ultegra, eu cu mai vechea lui jucarie Giant din aluminiu de 12kg si echipare Shimano 2300. A fost parca o reeditare a turei sudice in care eu eram cu Black Beauty si el cu Giant. El racheta, eu tractor.
Initial planul era sa mergem pana la Ploiesti si inapoi dar cu vremea care ne gadila pe la degetele, traseul a fost instant regandit. 0 C atat aratau termometrele la momentul plecarii, atat aratau si la revenire. Vantul si el destul de vioi, mai din fata, mai din lateral, adauga un plus de senzatii tari la cele administrate deja de temperatura. Cu noi a mai venit si un coleg si prieten de-al triatlonistului si el tot din aceeasi gasca a oamenilor cu trei discipline sportive intr-una singura. De fapt eram eu cu ei, pe langa ei, mai exact mult in spatele lor. Primele senzatii pe cursiera au fost super, dar totul a durat pana la prima intersectie. Nu mi-a trebuit prea mult ca sa imi dau seama ca nu aveam nici o sansa sa ma tin dupa ei daramite sa mai ajung si pana la Ploiesti. De fapt, de ajuns as fi ajuns pana la urma, dar nu se stie daca m-as mai fi intors...in aceeasi zi. Cu limba cravata pana la brau, cum era o vorba mai veche si cu singurul neuron care mai ramasese neinghetat am facut socoteala ca n-are nici un rost sa ii tin pe oameni in loc, drept pentru care le-am si comunicat in Otopeni ca eu fac cale intoarsa. Le-am urat drum intins si mi-am regandit varianta de intoarcere  prin Balotesti - Tunari. Dupa ce m-am despartit de oamenii cu c..iele de otel, am continuat intr-un ritm in care puteam sa imi recuperez suflarea rugandu-ma aprins sa nu fac vreo pana intrucat nu aveam nici camera si nici pompa. Zeii au avut mila de mine si mi-au indeplinit dorinta, evitand astfel o aventura cam neplacuta pe vremea asta si o afisare penibila prin metrou. De altfel cred ca as fi fost primul si singurul om cu cursiera care sa foloseasca trenul galben fara cai. -:)))
Din Tunari parca am prins aripi la picioare si m-am gandit ca merit cativa kilometri in plus cu jucaria asta faina, drept pentru care am facut dreapta pe centura cu directia DN1 - Otopeni. De acolo am continuat pe traseul de la venire.
Cand am ajuns acasa, dupa ce i-am lasat omului cursiera, mergeam ca Terminator si imi doream sa gasesc si eu un furnal in care sa ma arunc. A mea iubita ma astepta insa cu un ceai cald si o imbratisare pe masura, sa-i dea Dumenezeu sanatate si viata lunga asa cum are ea inima de mare.
Traseul l-am desenat rapid in harta de mai jos, doar 62 km de pedalat la 0 grade, doar atat !!!

View Cursiera in a larger map

Astept cu interes urmatoarea iesire, poate prind vreuna dintre competitiile noului infiintat Riders Club.

Prima Plimbare 2013

In sfarsit dupa luni de frig si ploaie, cer intunecat si zapada, a venit primavara si primul weekend cu vreme suficient de frumoasa pentru o tura cu bicicleta. Pe 9 martie ma echipez si pornesc la drum. Incercand sa aleg un traseu, diferit fata de cele obisnuite am lasat bicicleta sa mearga pe unde i-a venit ei. Asadar, am intrat pe soseaua Colentina, la Obor, am facut stanga pe bulevardul Ghica si in continuare pe soseaua Petricani catre Pipera. La bariera imi vine ideea sa inspectez zona autostradei A3, mai exact acea portiune dintre soseaua de centura si punctul de intrare in Bucuresti. Am facut dreapta pe camp chiar pe langa calea ferata hotarat sa ajung in zona mai sus mentionata, si sa vad daca exista ceva...orice, un marcaj, un panou, ceva. De unde, doar gunoaie cat vedeai cu ochii. Traversez calea ferata si ajung la primul lac acolo unde ar trebui sa existe un pod, nimic, mai departe pe partea cealalta a lacului, iar nimic. Era clar ca in acea zona nu se intamplase ceva care sa aduca cu vreo lucrare de vreun fel. Ocolesc lacul si intru pe strada care face legatura intre Pipera si soseaua Andronache. De acolo surpriza, fata de anul trecut au aparut urme care atesta clar trecerea prin zona a unui drum lat cu pretentii de autostrada. A aparut terasamentul si ce sa vezi, in zare se lucreaza la podul peste centura. Uauu !! Semne bune.
Mai jos este o imagine din zona cu pricina, pe campul din Pipera.

Cat am pedalat pe camp pana la soseaua de centura nu am zarit urma de utilaj sau vreun alt semn ca acolo s-ar derula vreo lucrare de constructii. Singura dovada de acest fel era podul care traverseaza soseaua mai sus mentionata si un paznic care foarte plin de zel m-a indrumat catre iesirea din zona de constructii pe motiv ca nu este permis accesul. Multumit totusi sa constat ca dupa inaugurarea A3, ceva s-a mai clintit cat de cat, si suntem cu cativa centimentri mai aproape de visul autostrazii spre munte, am facut stanga pe centura si am intrat din nou in Pipera pe langa padurea Baneasa.

A doua zi, duminica ma perpeleam prin casa de dorinta unei alte ture. Dupa pranz nu am mai rezistat si am iesit, de data asta cu o alta destinatie in minte, padurea Cernica. Am pedalat spre autostrada A2, spre mare, am facut stanga pe drumul intre tarlale si am iesit la parcul Pantelimon care a fost o surpriza placuta. Reamenajat si curat poate fi un popas simpatic in drum spre Cernica, de altfel ofera o priveliste foarte frumoasa spre lac si spre nou construita zona de vile de dupa fostul hotel Lebada pana spre fabrica de paine Titan.
Padurea Cernica  este o alternativa faina de biciclit in weekend la iarba verde atunci cand nu ai cum sa ajungi pe la munte. A fost o tura in viteza si in forta care mi-a aratat ca nu mi-am pierdut antrenamentul peste iarna.
Pana la urmatoarea tura de weekend sper sa nu mai treaca mult timp, mai ales ca vremea parca ne tot joaca feste.