Competitie corporate la Baneasa

Am participat intr-o sambata superba pe data de 6 octombrie la o competitie destinata corporatistilor amatori de MTB. Aceasta a avut loc la padurea Baneasa pe un traseu foarte frumos, pe care in mare parte il stiam, si a constat in parcurgerea a trei ture a cate 12 km in echipe de cate doi, respectand regula de 2 minute intre coechipieri. Cu alte cuvinte daca intre mine si partener erau mai mult de doua minute diferenta la linia de start unde se efectua cronometrarea, eram descalificati. Datorita imprejurarilor am ajuns pana la urma in echipa cu un prieten al lui Andrei care nu era la fel de antrenat ca subsemnatul. Dupa primul tur ii duceam dorul triatlonistului si ma gandeam cu ce viteza am fi alegat noi prin padure si ne-am fi luptat pentru un loc pe podium. Castigatorii au terminat exact in momentul in care eu si colegul meu incepeam a treia tura. Pana la urma a fost o plimbarica simpatica de weekend in atmosfera de concurs. Per total am iesit pe locul 99 din 162 de echipe care au finalizat traseul fara descalificare. Probabil restul pana la 250 au avut surprize la final.
Bine organizat, bine semnalizat traseul voi repeta experienta si la anul.

Pana la urmatoarea povestioara....RIDE ON !!!

Red Bull MoonTime Bike

WOW!!! ce competitie.....din pacate nu am reusit sa particip din cauza conditiilor impuse de organizatori. Trebuia sa fii terminat in primii 10 % la Prima Evadare...hmmm, eu am fost in primii 15 %.
Cu toate astea triatlonistul avea baremul si drept urmare nu a ratat ocazia. Asa ca pe 15 septembrie dupa pranz ne ducem sa facem tura de recunoastere. Pana sa ajungem in parc imi spune ca i-a cam intrat morcovul si ca are emotii mari pentru ca nu se simte prea sigur plus ca nu prea stie bine parcul...gargara...Eu in schimb il incurajez...lasa frate ca nu e mare scofala, oricum esti antrenat, pantele nu sunt dure, e una singura mai abrupta restul sunt o placere. O sa vezi o sa fie super !!!!
Ajungem in parc si pornim cu elan pe portiunea de la start de pe aleea principala apoi urmand marcajul, intram pe partea stanga pe o panta usoara pe care o urc cu un ranjet autosuficient pe buze....hahahaa, in sinea mea gandeam ca in afara de panta cea mai abrupta din parc pe care o cunosteam bine de tot, desi nu avusesem curajul sa o cobor, nu prea avem cum sa gasim ceva periculos. Urmeaza o coborare mai lunguta, viraj drepta din scurt si....oooohhhh surpriza, interesant...o panta scurta si abrupta zdravan pe care nu ma incumetasem sa o cobor daramite sa o urc, mi se parea imposibil, cu toate astea dau zdravan din juline schimb vitezele cam aiurea dar ajung totusi pana pe la 70 % , unde evident ma opresc. Ii spun triatlonistului...."asta-i tare coane se vezi cati o sa se dea jos aici....hahaha" dar nici nu apuc bine sa termin ca vine din spate Razvan Juganaru campion si ciclist profesionist care urca fara probleme de parca mergea la plimbarica de duminica....ne uitam unul la altul ca viteii la poarta noua neintelegand ce se intamplase, pur si simplu nu ne venea sa credem cat de usor si simplu urcase. Concluzia..."da..ba..da' ce pistoane de picioare are n-ai vazut...omu' face asta toata ziua, din asta traieste...normal ca se misca asa!"
Ne mai vine putin zambetul pe buze, reluam traseul...urmarim marcajul si....din nou ne piere subit voia buna, in fata noastra se deschidea o coborare mai abrupta decat urcarea precedenta, care practic era la 10 metri mai in spate pe acelasi deal. Pe aici e jale...am incurcat-o taica, nu merge, trebuie sa fii nebun, asta e downhill curat. Dupa cateva momente bune de ezitari iar trece Juganaru pe langa noi si coboara lin fara nici un stress, in viteza, desi la baza trebuia sa faci un viraj din scurt la dreapta.
Ne luam inima in dinti si alunecam la vale cu degetele inclestate pe frane incercand sa nu ne dam jos din sa si spre surpriza noastra chiar reusim. Ohh...veselie mare, felicitari...zambete, satisfactie deplina, relaxare si gandire pozitiva, hai ca dupa asta nu are ce sa mai fie asa de periculos. Continuam facem dreapta pe sub pod, din nou dreapta si urcam panta ajungand pe pod, traversam, coboram o panta mai lunga, viraj scurt la dreapta, trecem din nou pe sub pod de data asta pe partea cealalta a lacului evident, portiune lina pe alee apoi viraj la dreapta si urcare pe langa drumul de Polivalenta, prin fata salii si pe aleea care merge catre celebra panta abrupta, pe care am coborat-o fara nici o problema chiar cu zambetul pe buze. In schimb la urcarea pe acelasi deal 30 de metri mai incolo nu mai zambeam. M-am dat jos evident si am impins bicicleta pana sus spunandu-mi ca nu am omorat pe nimeni ca sa merit sa imi dau duhul pe acolo. Sus in deal traseul continua pe langa alee printre copaci pe o portiune relativ lunga comparativ cu ce fusese pana atunci. Partea aceea mi-a placut cel mai mult pentru ca era provocatoare dar in acelasi timp nu era solicitanta fizic. A urmat o coborare lunga si in viteza trecere peste podetele de pe insula, stanga si apoi urcare pe o panta faina pe care o coborasem de multe ori in mare viteza. De aici pe alee pe sus pana aproape de intrarea principala din parc de la Sincai, unde, inainte de coborarea spre linia de start/ finish traseul avea o seria de urcari si coborari in sicane cu intoarceri bruste si ruperi de ritm, de mai mare dragul.
Dupa toata aventura asta eu gafaiam ca o locomotiva pe aburi dar aveam un zambet larg pe fata pentru ca reusisem sa imi pastrez intacte toate partile vitale inclusiv mainile si picioarele. Desi cunosteam foarte bine parcul nu mi-am putut imagina ca se poate crea un traseu asa de provocator si solicitant.

La finish dupa cateva momente de respiro parca as fi vrut sa-l mai fac odata dar competitorul zice ca are nevoie de odihna ca 7 ture nu-s de gluma, plus trebuie sa se hidrateze bine si sa se pregateasca psihic pentru parcurgerea traseului pe intuneric, asa ca pornim inapoi spre casa.

Seara inainte de startul oficial, atmosfera super....lumea cu emotii mari, ultimele pregatiri in toi...Red Bull-ul curgea in valuri si "aripile" cresteau tuturor ca lui Fat Frumos.
Nu am ramas sa vad startul ci m-am dus pe traseu la prima coborare ca sa vad spectacolul de lumini, imi pare rau ca nu am avut cu ce sa filmez pentru ca merita. Am parcurs prima tura si l-am incurajat pe triatlonist de cate ori s-a putut dar am ramas la linia de finish ca sa vad clasamentul si toata atmosfera de acolo.
Cel care a castigat a parcurs 7 ture intr-o ora si 29 de minute cu o medie de viteza de 24,6 km/h si un timp record pe tura de 11:54 minute, incredibil...tinand cont de cat de solicitant era traseul. Competitorul a reusit sa faca si el 4 ture in ciuda faptului ca a a vut probleme serioase cu farul si a ramas o bucata de drum fara lumina complet, ceea ce era dezastru. La final insa avea un zambet larg pe fata dovedindu-si inca o data ce-i poate pielea.

O seara super reusita, un concurs de asemenea, atmosfera excelenta si promisiunea ca la anul sa ma numar si eu printre concurenti.

Tura in Bucegi

In august o saptamana mai tarziu dupa tura de pe 18 am reeditat aventura din Bucegi, de data asta doar cu varu' Bogdan, in plan fiind o tura ceva mai lunga. Startul avea sa fie tot din Saua Dichiu insa pe drumul proaspat asfaltat catre cabana Piatra Arsa, apoi pe platou spre Babele coborare spre Pestera Ialomitei si intoarcere pe la Padina, Bolboci cu urcare inapoi in Dichiu.
Plecam deci pe 25 dimineata si cand ajungem in Sinaia si intram pe drumul spre cabana Cuibul Dorului pe varu' il apuca frenezia si imi spune: "ce ar fi sa urcam chiar de jos de la cabana pana sus in sa", ma uit la el chioras si ii spun ca nu are nici un rost, ar fi prea mare oboseala. Nu apuc sa termin bine ce spuneam ca observ din sens opus cum vin masini cu nemiluita...ma gandesc in sinea mea....ce de lume coboara, oamenii chiar iubesc muntele; dupa inca vreo trei patru viraje opresc ca la semafor in Bucuresti intr-o coada de masini...stau ce stau si nu se intampla nimic, mai mergem apoi cativa metri si....surpriza....drumul catre Dichiu blocat...multe masini, soferi nervosi gesticuland....ma uit la varu' cu o mutra acra soptindu-i printre dinti: "bine cobe, vezi ce ti-ai dorit ! ".
Orice tentativa de negociere era inutila, drumul era blocat pentru ca se lucra in sase locuri diferite datorita unor surpari de teren si nu se putea trece cu masina. Am parcat deci la Cuibul Dorului si am inceput "simpatica" urcare spre Saua Dichiu, diferenta de nivel fiind de aproximativ 900 de metri pe o distanta de doar 5 km. Nu este nevoie sa mai spun ce a urmat....oboseala, transpiratie, emotii din cand in cand...atunci cand simteam ca imi sare inima din piept, singura mangaiere fiind la gandul ca voi cobori aceeasi panta in mare viteza, la intoarcere.
Din pacate nu mi-a dat prin cap sa fac poze pe drumul de urcare, care este destul de spectaculos, aici fiind o fotografie din zona de mai sus de Saua Dichiu.

Sincer nu credeam ca o sa ajung sa vad asfalt prin Bucegi care mai este si Rezervatie Naturala, dar la noi totul este posibil. Pe platou totul a decurs bine desi soarele incepuse sa arda binisor iar apa noastra era pe terminate, oboseala incepand sa-si spuna cuvantul. Pe cand incepusem sa dau semne de apatie ne intalnim cu un cuplu din Brasov care avea ca destinatie tot cabana Babele. Intram in vorba si exact cand intentionam sa ma mandresc putin cu faptul ca noi urcam de la Cuibul Dorului, asta ca sa justific oarecum lipsa de energie, aflu ca veneau pe bicicleta de la iesirea din Sinaia. Am tacut malc si mi-am spus in gand, oare chiar asa de tare simt trecerea anilor sau sa fie de vina poluarea si stresul vietii din Bucuresti.
Mai jos este zona de platou in stanga putandu-se observa intersectia cu traseul marcat ce coboara de la cota 2000 spre cabana Bolboci.

Dupa terminarea acestei portiuni asfaltate, incepe partea de offroad unde am avut placuta surpriza sa constat ca Black Beauty aproape ca mergea singura. Desi eram destul de obosit si gladiolele imi cam tremurau parea ca bicicleta avea vointa proprie si se trezise la viata, de unde am tras de ea pe caldaram aici parca plutea, am inteles atunci ca lui BB nu ii place pe asfalt, ea stie si vrea offroad si cel mai bine se simte la munte. Senzatia asta de urcare lina mi-a trezit brusc un cheful de pedalat si m-a revigorat rapid.
Dupa Babele a urmat coborarea spre Pestera pe care am incercat sa o abordez de pe bicicleta insa am lasat-o moale pentru ca traseul este unul de downhill curat si daca nu esti dotat corespunzator risti sa te faci praf. Asa ca am mers frumos pe langa bicicleta pana pe la jumatatea traseului unde am cotit-o la dreapta iesind de pe poteca marcata si am ales o ruta pe care o vazusem pe harta si care s-a dovedit a fi o nebunie de coborare pe care am savurat-o din plin. Mai jos este portiunea de inceput a acestei coborari excelente, de pe coama dealului, dintre cele doua zone cu jnepeni.

Ma bucur ca am ales varianta asta pentru ca am avut parte de un drum forestier plin de viraje si pante mai lungi care parca ar fi fost creat special de mama natura pentru adrenalina si senzatii tari. Chiar si coborarea de la hotelul Pestera pana la Padina nu e de neglijat.

In urmatoarea fotografie BB este parcata frumos la poalele caldarii glaciare din traseul "obarsia Ialomitei" care face legatura intre Pestera si varful Omu.

De altfel intreg drumul de la Pestera spre Bolboci pana in Saua Dichiu merita din plin, singurul inconvenient fiind praful starnit de multele masini care circula pe acolo.
Spre seara am ajuns in sa exact cand soarele oferea la apus un spectacol absolut superb. Totul s-a incheiat cu fabuloasa coborare spre Cuibul Dorului pe care nu o recomand celor slabi de inima sau celor care nu poseda frane pe disc. Altfel nu merita !
Ideal este de coborat seara pana pe inserat cand nu mai urca masini, pentru ca la 60 - 70 km/ora, o masina aparuta brusc intr-un viraj din sens opus nu e o deloc priveliste placuta.

Harta traseului este comuna, in mare parte cu cea a Maratonului Bucegilor organizat cu ocazia Padina Fest, vezi mai jos:

Traseu de bicicleta 1138191 - powered by Bikemap 

Tura Nordica reloaded

Pe 20 septembrie, varu' Bogdan da strigare la o tura. Cum simteam si eu de cateva zile intens nevoia de pedalare, am sarit pe Black Beauty si pe aci mi-a fost drumul. Am aruncat o privire rapida pe Google Earth inainte de a pleca si am ales tot un traseu pe zona nordica a orasului care porneste din Herastrau, prin Pipera (varianta prin cartierul fantoma Henri Coanda), apoi Tunari, pe camp pana in Caciulati, Moara Vlasiei si stanga prin padurea Caldarusani catre nodul rutier de iesire din A 3 de la Snagov, pe langa padure pana in Lipia, dreapta pe drumul spre Manastirea Caldarusani, apoi stanga prin cealalta zona a padurii mai sus amintite, catre Manastirea Balamuci, apoi iesire in Sitaru si de aici pe sosea catre Gradistea, Gagu, Dascalu. Dupa iesirea din Dascalu imi vine ideea de a trece rapid prin satul Runcu asa ca facem dreapta pe langa padurea Dascalu si nu mai nimerim drumul spre sat, traversam si padurea Runcu si iesim in campul de langa A3. De acolo am pornit spre stanga ca sa traversam autostrada peste pasarela care face legatura intre doua  drumuri dintre tarlale, ca despre altceva nu poate fi vorba. Se pare ca acea pasarela a fost construita poate pentru un viitor centru logistic, a carui fundatie zace abandonata langa autostrada. Aceasta pasarela probabil ca este un cadou din partea CNADR sau a vreunui "domn" ministru, din banii nostrii a tuturor contribuabililor, catre vreun alt "domn" care intentioneaza sa aiba drum pana la mustaria lui...a lui....ca asa e moda pe la noi prin  Romania unde suntem toti foarte generosi si gentilomi, daca are omu' nevoie de drum special pentru el sa-l ajutam, cum sa nu, ca asa se cade, voie de la noi ca de la Banu Ghica.
In fine mie chiar mi-a placut sa admir apusul de pe acea pasarela complet pustie din mijlocul campului si chiar am privit-o ca pe un cadou frumos pentru turele pe care intentionez sa le mai fac prin zona padurii Runcu, deci chiar i-am descoperit o utilitate pentru cei pe bicicleta.
Mai jos este harta traseului care insumeaza 102 km de la start din Dristor pana inapoi acasa. Recomand cu caldura plimbari prin padurile Caldarusani si Runcu pentru ca merita, chiar si un ocol spre Balta Neagra care merita vizitata.


View 20 Septembrie Nord in a larger map

Magellan si Black Beauty pe carari de munte

Pe 18 august scapam de drumurile asfaltate ale urbei si evadam la munte, in sfarsit. Cativa dintre prietenii nostrii de la clubul Viva Sport au organizat o tura de bicicleala prin Bucegi de la care bineinteles nu puteam lipsi. Asa ca ne-am unit fortele cu varul meu Bogdan cu care mai facusem cateva ture lungi si am luat drumul Sinaiei. Din pura curiozitate, am ales sa vedem cum se prezinta proaspat inaugurata autostrada spre Brasov, pardon centura Ploiestiului. Am ales varianta soseaua Andronache peste faimosul pod deja, care traverseaza soseaua de centura spre Stefanesti, realizare inginereasca magistrala un produs de inspiratie autohtona marca "merge si asa", care a dat de mai multi ani nastere unui nou trend: "headbangers delight".
Dictionar de termeni: headbangers delight - varianta romaneasca a stilului "headbanging" (da din cap in ritmul muzicii) inspirat de fanii muzicii hard rock adaptat la realitatea traficului autohton ce se poate descrie prin....da cu capul in volan de incantare ca strabati drumurile patriei.
Dupa ce scapam de podul cu pricina apare ingineria aia de intrare cu noduri si sensuri giratorii care seamana cu un joc de pinball si care culmineaza spre incantarea tuturor soferilor cu ingustarea brusca si fara nici o avertizare a carosabilului de la doua benzi la una singura. Trecand prin acest spatiu este in firescul lucrurilor sa faci schimb de amabilitati si vorbe dulci cu cel care se afla pe banda de langa tine. In fine, intram intr-un final pe autostrada si admiram mareata realizare. Mentionez ca daca doriti sa va bucurati de mersul pe acest tronson este recomandat sa nu consumati lichide in exces sau sa aveti o buna coordonare a muschilor din regiunea pelviana si abdominala, altfel riscati sa va creasca tensiunea pana ajungeti la faimoasa statie de benzina de la iesirea de pe centura Ploiesti. Dupa plimbarea pe noua autostrada si simpaticul DN1, pe care l-am parcurs snur fara sa ne oprim in coada de masini de la intrarea in Comarnic ajungem la punctul de intalnire de la saua Dichiu din Bucegi pe la ora 10.15.
Aici zarva mare, masini, biciclisti, emotii, pregatirile pentru traseu erau in toi. Dupa toate verificarile de rigoare pornim la vale spre cabana Bolboci pe drumul forestier bucurandu-ne atat de coborare cat si de valurile de praf ridicate de masinile grabitilor soferi care doreau sa apuce loc de parcare in vale cat mai aproape, cat mai aproape....
Am simtit imediat lipsa ratrapelor cu care ma obisnuisem sa merg si experimentam senzatia neplacuta de nesiguranta pe care o ai la coborarile in viteza cand iti zboara piciorul din pedala. Pana la cabana Padina drumul a fost foarte placut cu portiuni pe care alternau urcarile si coborarile scurte plus privelistea minunata pe care o ofera lacul Bolboci si Cheile Tatarului dar si nelipsitul praf in ochi de la masinile care treceau intruna pe langa noi. Odata ajunsi pe platoul din zona Padina privelistea turistului chefliu insetat de natura si aer curat,  liniste si relaxare ne-a bucurat inimile. La tot pasul vedeai masini parcate frumos pe iarba cat mai aproape de zonele de ospat, unele chiar pe deal in sus la limita padurii ca sa fie autovehiculul la umbra sa nu cumva sa se strice la soare, mai stii poate ii sare vopseaua ! Unii chiar reusisera sa le strecoare printre copaci...intr-un mod foarte ingenios !!
De aici am inteles de ce ne aflam noi ca natie in situatia in care ne aflam....am inteles cum determinarea romanului de a-si depasi limitele (n.r. a se citi limitele prostiei) este fantastica, indarjirea si perseverenta fiind colosale, romanul nostru urmarindu-si asiduu scopul propus. Priveam uimit si ma gandeam ca la cat de determinat este romanul, cred ca ar merge cu masina si pe Luna daca ar s-ar putea.
O prezenta simpatica au fost si masinile de teren care mugeau ca o cireada intreaga de vaci in delir, pline ochi de turisti veseli in trening-uri si slapi care plateau intre 200 si 300 de lei pentru o plimbare din Sinaia pana la Padina si retur. Soferii priceputi si zelosi care doreau bineinteles sa ofere clientilor servicii de calitate pentru o plimbare de neuitat prin muntii Bucegi, forjau masinile si se intreceau de zor cu copacii de pe merginea drumului spre deliciul pasagerilor. In fine, intamplari obisnuite pentru plaiurile mioritice....


View Saua Dichiu - Pestera (retur) in a larger map

Totusi la intoarcere am avut parte si de liniste, varianta de intoarcere de la Padina fiind foarte inspirat aleasa,  drumul nou care ocoleste lacul Bolboci pe partea opusa, fiind blocat din start cu bolovani mari ne-a scapat de masini, zgomot si praf. Unde mai pui ca are o urcare zradava dupa care urmeaza doar coborari in serpentine numai bune sa-ti pompezi adrenalina.
In plus in punctul de altitudine maxima a drumului exista un loc cu o panorama superba (vezi foto).

In saua Dichiu am ajuns spre seara pe inserat si am savurat in sfarsit linistea muntelui, de data asta pe bune.
Varul Bogdan a testat coborarea de la 1700 metri pana la Cabana Cuibul Dorului (900 metri) si mi-s spus dupa ca merita din plin. Drept urmare am planuit o noua iesire si pentru weekend-ul urmator in acelasi loc, de data asta ca baietii.

Tura Nordica

Pe 29 iulie am iesit cu un var la o tura mai lunga prin zona de nord a capitalei. Evident a fost una dintre cele mai calduroase zi ale lunii iulie. Ne-am intalnit pe la 8.00 la intrarea in Herastrau si am plecat pe ruta DN1 spre Snagov. Odata ajunsi in Ghermanesti am intrat in padure cu directia Balotesti mergand pe traseul de prima evadare. La iesirea din padure dintr-o tufa un latrat isteric il face pe varul meu sa reactioneze brusc apasand zdravan franele, in secunda doi ajungand pe burta cu bicicleta peste el. In urma aventurii hainele lui isi schimba brusc culoarea din negru in bej...mult bej. Dupa ce isi revine in simtiri pornim tot pe traseul de la prima evadare pana in Caciulati. De acolo, dupa o scurta pauza de hidratare pornim spre Moara Vlasiei apoi prin padurea Surlari spra manastirea Caldarusani si retur in Moara Vlasiei. De acolo drumul clasic de intoarcere din zona de nord, Balotesti, Dimieni, Tunari, Pipera. Punctul critic a fost in zona dintre Dimieni si Tunari, in plin camp, unde datorita vantului care batea din fata simteam din plin arsita solului parjolit la care se adauga si caldura care radia din asfaltul incins, amestecul asta creandu-mi senzatia de deplasare prin desert. O tura frumoasa de 100 km care in ciuda vremii caniculare a meritat din plin.


Vizualizaţi Tura Nordica pe o hartă mai mare

Maratonul Vinului 2012 - 42 Celsius la umbra

Duminica 15 iulie, reiterarea unei curse frumoase pe dealurile de langa Urlati. Desi prognoza meteo indica 39 de grade Celsius s-a dovedit a fi si mai cald. Am plecat devreme din Bucuresti ca sa nu ajungem pe ultima suta de metri de data asta grupul fiind de 5, repartizati in trei masini.

La ora 9.30 cu jumatate de ora inaintea startului, caldura era deja sufocanta, stiam ca urcari sustinute ma asteapta asa ca m-am inarmat cu rabdare si optimism. Am pornit bine mi-am mentinut ritmul constant pana pe la jumatatea pantei dintre Urlati si varful de 400 de metri, cel mai inalt punct al traseului dar apoi caldura a inceput sa isi spuna cuvantul si s-a incalzit procesorul incepand sa dea rateuri. Voiam sa urc pe bicicleta dar ceva in creierul mea se opunea cu inversunare. Pana la urma dupa cateva dialoguri interioare contradictorii am ajuns in punctul maxim de unde nu se mai urca si am inceput sa pedalez voios dar foarte atent sa nu iau vreo tranta datorita nenumaratelor pietre si portiunilor de nisip. Scapasem de urcare....minunat, nu sunt un fan al urcarilor ci al coborarilor, cu cat mai spectaculoase cu atat mai bine, iar traseul Maratonului Vinului iti ofera asta cu varf si indesat. Dupa trecerea de primul punct de alimentare a inceput distractia si coborarile s-au tinut lant, aveam intentia sa il depasesc pe triatlonist care isi achizitionase de curand un 29"er si voia sa rupa dealurile in doua. Bineinteles ca nu am reusit nici macar sa il ajung si a terminat cu mult inaintea mea iar la final mi-a spus ca avusese mari aventuri cu iapa cea noua care s-a dovedit foarte naravasa oferindu-i si doua trante spectaculoase. Mi-a povestit ca 29'erul se comporta foarte diferit pe coborari fata de 26"er si e mult mai greu de manevrat. M-am bucurat de satisfactia pe care i-am citit-o in priviri cand imi povestea toate astea dar asta se intampla la sfarsitul cursei. Revenind la Golgota pe care ma aflam inainte sa ajung la al doilea punct de alimentare, ma prinde din urma Andrei care savura urcarile datorita SPD-ului pe care si-l achizitionase de curand. Eu deja resimteam caldura din ce in ce mai tare iar asta m-a facut sa petrec mai mult de 10 minute la punctul de alimentare 2, Andrei alegand sa continue fara oprire. Mi-am spus ca o sa-l prind din urma asa ca am savurat umbra oferita de corturile amenajate acolo. Dupa suficienta relaxare am pornit mai departe mergand ca nebunul pe urmatoarele coborari pana la ultima urcare dintre kilometri 25-27. Acolo caldura mi-a pus capac, procesorul o luase razna rau de tot, mi-am scos bluza in speranta ca o sa ma simt mai bine dar in realitate am facut cea mai mare prostie, intrucat soarele m-a incins atat de tare incat m-am oprit si la primul copac la umbra sa-mi revin pentru ca incepusem sa vad in ceata. Mi-am adresat in gand cateva cuvinte de "alint" si am ramas tacut la umbra copacului precum Budha. Priveam cu detasare cum toti concurentii pe care ii depasisem in ultimii kilometrii treceam acum pe langa mine si precum maestrul iluminat am invatat sa renunt la atasamente, am renuntat la idea de a mai fi competitiv, am renuntat la timpul pe care mi l-am propus sa il obtin, eram zambitor si fierbinte. Dupa mai mult de jumatate de ora cred si o conversatie foarte placuta si relaxanta cu un coleg de suferinta brasovean am hotarat ca ne putem motiva suficient de mult cat sa terminam cursa si sa depasim ultima urcare cumplita a traseului, care avea doar 50 de metri si o inclinatie pe care si un copil de 5 ani ar fi facut-o cu zambetul pe buze. Dupa ce visasem la jacuzzi-uri si piscine cu apa racoroasa, la dusuri portabile precum cele ale armatei americane, iata-ma pedaland din nou spre final. Dupa mai sus numita urcare a inceput coborarea finala care a fost o placere si care mi-a readus buna dispozitie, ultima parte facand un sprint delirant asa cum probabil ca faceau toti concurentii de fericire ca terminau cursa !

Am ajuns ultimul din toata gasca dar foarte fericit ca....am TERMINAT !!!

Dupa ce am ajuns in masina la aer conditionat mi-au mai revenit boii acasa si am renuntat la idea trasnita ca e ultima competitie la care o sa particip vreodata si ca eu nu am nevoie sa ma chinui in halul asta si ca nu am nimic de demonstrat nimanui, etc....

Ce nu zice omul la suparare dar cum isi intra din nou in zona de comfort este iar gata sa dea piept cu aventura !

Organizarea mai buna ca anul trecut, bravo echipei Maratonului Vinului. Super experienta !!

PRIMA EVADARE 13 MAI 2012

A doua participare cu sperante mari si obiective indraznete. Vreme foarte buna si atmosfera foarte antrenanta la start, muzica, lume multa, aproape dublu fata de 2011 ca numar de concurenti (2140 de inscrisi) si multa nerabdare. Toate au contribuit la emotiile pe care le-am avut chiar si dupa startul competitiei...

Am pornit din plutonul primilor 200 de participanti dar foarte curand am fost depasit de foarte multi care trageau de parca nu ar mai fi fost ziua de maine. E drept ca odata ce reusesti sa te desprinzi din marea masa de la inceput si intri in padure ai sanse sa te mentii destul de usor pentru ca prin Baneasa nu prea este loc de depasire. Asa s-a si intamplat, dupa terminarea portiunii late a drumului forestier, mi-am mentinut pozitia pana la trecerea peste soseaua de centura. Totusi stresul acumulat prin padure unde multi ar fi vrut sa treaca peste tine daca se putea si tipau cat ii tineau plamanii ca sa le faci loc, m-a consumat destul de mult, parca m-as fi aflat in traficul auto bucurestean cu multi soferi agresivi si disperati. Dupa ce am intrat pe poteca de pe langa Philip Morris am inceput sa trag dar picioarele parca nu mai voiau sa ma mai asculte.
Prima lectie: alimenteaza-te bine inainte de competitie, nu porni pe stomacul gol !

Am mers destul de bine pana cand am intrat pe drumul din spatele aeroportului Otopeni. Acolo...vant din fata puternic, pamant foarte uscat si plin de urme de atv care faceau inaintarea sa fie foarte dificila, cel putin pentru mine si tonusul pe care il simteam din ce in ce mai slab. Pana la drumul asfaltat dintre Balotesti si Tunari deja ma depasisera aproape 40 de oameni si imi devenea din ce in ce mai clar ca pierdusem clar sansa de a mai concura pentru Best 100. Ma gandeam ca o sa mai recuperez totusi din diferenta pe urmatoarea portiune de plat, ceee ce s-a si intamplat dar nu satisfacator intrucat iar am avut vant din fata si urme de atv-uri.
Lectia numarul 2: adapteaza cauciucurile la conditiile de pe traseu !

Nu am oprit la punctul de alimentare de la Palatul Ghica gandindu-ma ca voi opri la cel de-al doilea de la capatul comunei Balotesti. Prin zona de pe marginea lacului am reusit sa merg destul de bine si mi-a mai venit inima la loc mai ales ca incepusem sa ma simt si fizic mai bine si nu mai simteam oboseala foarte mare. Dar...in portiunea de case de langa iesirea din padurea Balotesti, pe stanga un muncitor mi-a dat o veste dureroasa, numarand participantii cand am trecut prin fata lui am auzit cifra 240....A fost lovitura de gratie, era clar ca primii 200 erau intangibili, judecand dupa starea pe care o aveam si tonusul scazut. Asa incat am hotarat sa nu opresc nici la al doilea punct de alimentare.

Dupa cea mai lunga portiune de drum forestier drept si portiunea de coborare spre lac, ajung la al treilea si ultimul punct de alimentare, unde opresc 5 minute pentru ca eram prea deshidratat, simteam nevoia de dulce. Macar o mica pauza meritam pentru ca pana atunci trasesem aproape 40 de km ca un disperat.

Pe drum ratrapele pe care le montasem cu o zi inainte mi-au cam dat de furca la toate micile opriri inerente de pe traseu si per general au contribuit datorita intarzierii cu care reuseam sa pedalez din nou sa pierd in total aproape 40 de pozitii in clasament.

Lectia numarul 3: vrei performanta, foloseste SPD-ul !

Si ca lucrurile sa fie complete, tot din cauza ratrapelor si a unei greseli pe care am facut-o la negocierea unei urme adanci de tractor am tras o tranta zdravana.

Am terminat cursa pe locul 298, din pacate dupa prietenul triatlonist....In schimb am avut multumirea ca mi-am atins target-ul de timp de 3 ore parcurgand traseul in 2 ore si 44 de minute.

Experienta m-a invatat destul despre ce inseamna pregatirea de cursa mai ales in cazul in care exista o miza mare.

Atmosfera excelenta, organizarea la fel, BRAVO NOMAD !

Tura de antrenament pentru Prima Evadare

Duminica 06 Mai ies la antrenament in aceeasi formula cu triatlonistul si cu Vali, alaturandu-ni-se de data asta si sotia primului, Nicoleta. Vreme superba, elan debordant, bicicletele gata de tura, traseul perfect uscat, conditiile ideale pentru plimbare.

Traseul Primei Evadari are 55 de km, porneste de la Academia de Politie de la Baneasa strabate padurea dupa care continua pe campiile din spatele aeroportului Otopeni pana in Caciulati la Palatul Ghica, ocoleste lacul intra in padure si o tine tot asa cu mici exceptii pana la finalul celor 55 de km in padurea Snagov la complexul Astoria.

Prima parte a traseului, la Baneasa mergem usurel ca de incalzire, trecem peste soseaua de centura si incepe distractia, 20 km/h...25 km/h...30km/h...o placere de care in 2011 nu am avut parte la "Batalia de la Mocirloasa"! Acest nume i-a fost atribuit celei de-a 3 a editii a Evadarii datorita groaznicei experiente cu noroiul format in urma ploilor ce au precedat competitia, fapt care a facut traseul aproape impracticabil. Probabil doar primi 50 de concurenti care au pornit de la start au reusit sa parcurga tot traseul pe bicicleta, restul s-au luptat la greu cu noroaiele si foarte multi au abandonat pe traseu. Pentru mine provocarea a fost atat fizica cat mai ales psihica, sa ma iau la tranta cu mocirla si sa imping la bicicleta mai mult de trei sferturi din traseu fiind nevoit sa curat extrem de des rotile ca sa descarc noroiul, care parca voia cu incapatanare sa ajunga si el la finish.

Dar asta fusese cu un an inainte, acum situatia era excelenta vremea fiind perfecta pentru bicicleala in viteza. Revenind la traseul de recunoastere dupa ce trecem de Palatul Ghica si ocolim lacul Vali ne anunta ca i-a expirat biletul de ordine si trebuie sa ajunga acasa, astfel incat continuam traseul in formula de 3.

Cand mai aveam vreo 5 km pana la final, intr-o zona de camp deschis ma lansez intr-un sprint si dupa vreo 200 de metri trec pe langa mine cu mare viteza doi baieti super echipati pe biciclete de ciclocross, ma iau dupa ei si reusesc sa tin trena asta pana cand intram din nou in padure pe o poteca foarte denivelata, acolo lucrurile s-au schimbat brusc, oamenii parca mergeau pe vehicule cu perna de aer si nu intelegeam cum puteau sa mearga atat de rapid pe drumul acela atat de denivelat, in conditiile in care eu cu mtb-ul nu reuseam asta ? E drept ca baietii erau oricum super antrenati !

In fine, dupa 5 ore ajungem la complexul Astoria din Snagov facem o pauza binemeritata, eu si Nicoleta ramanem acolo iar triatlonistul pleaca inapoi in Bucuresti ca sa aduca masina.

Pana la urma am ales sa ma intorc tot pe bicicleta si am avut parte de un traseu foarte frumos, prin Snagov, Ghermanesti apoi am facut stanga si am intrat in padure din nou pe marcajul primei evadari. E bine ca simtul de orientare a functionat extrem de bine desi nu aveam in dotare gps astfel incat am intrat pe traseu exact acolo unde imi propusesem. Dupa ce am iesit din padure in Balotesti am continuat doar pe sosea in viteza si am ajuns intr-un timp record in Colentina la palatul Ghica. Am fost placut surprins sa constat cand am ajuns, ca din Snagov pana acasa in Dristor am facut doar 2 ore si jumatate.

Per total tura de recunoastere cred ca a insumat aproximativ 120 de km.

A fost o placere sa parcurg acest traseu frumos in viteza si mi-am propus ca la concurs sa ies in primii 100, sa fac traseul in mai putin de 3 ore si sa il intrec pe triatlonist.

Mai este o saptamana pana la ziua competitiei !

Tura sudica

Pe 30 aprilie, in mini vacanta destinata sarbatoririi zilei internationale a muncii, prietenul meu triatlonist Razvan imi propune o tura mai lunga de sosea. Traseul ales pornea prin Pantelimon spre Cernica (unde urma sa ne intalnim cu un alt prieten), de acolo continuam drumul prin sate tot inainte pe sosea, spre Budesti, dreapta pe DN 4 spre Frumusani, Popesti Leordeni si inapoi acasa. Lungimea estimata de mine undeva spre 75 km, in realitate 100 km dupa o privire mai atenta pe Google Maps:



Vremea frumoasa ma incurajaza si pornim la drum cu nadejde, ajungem rapid la Cernica unde testez si eu cursiera prietenului meu....pai asa sa tot mergi pe drum dom'le, nu sa tragi de mtb cu gume de 2.0.
In fine dupa ce apare si prietenul asteptat pornim la drum, ne lansam pe macadamul incins mai intai Vali, dupa aceea eu, stiind ca triatlonistul urma sa ne depaseasca rapid.
Pedalez voios dar ce te faci ca incepe sa bata vantul din fata, doar din fata....privesc la Vali scrasnind din dinti, incercam sa-l ajung de 10 minute si nu mai reuseam, omu' la plecare ne intrebase pe mine si pe triatlonist daca vrem sa mergem in forta iar noi i-am confirmat cu un ranjet autosuficient pe fata. Acum trageam ca nebunul sa-l ajung din urma desi ne povestise ca e prima tura pe anul asta si nu stie daca o sa tina pasul cu noi. Dupa vreo doua sate il ajung in sfarsit pe Vali, ma mentin in spatele lui scrutand cu privirea orizontul dupa omul sageata care ne declarase ca vrea sa faca un mic sprint de 20 de km.
Dupa ce parcursesem mai multe trasee lungi impreuna stiam ce-i poate triatlonistului pielea si cat il tin gladiolele, dar acum era prea de tot...imi imaginam viteza cu care ar fi mers pe cursiera dar asta intrecea deja orice asteptare, nu il mai zaream deloc si asta ma facea sa ma gandesc cu disperare ca aveam sa pedalez cu limba pana la genunchi ca sa tin cat de cat pasul cu el, asta bineinteles dupa ce isi termina omul sprintul.
In fine, ca sa nu o mai lungesc, revin la momentul in care pedalam in spatele lui Vali prin caldura care devenise aproape insuportabila, facem o oprire la o fantana de pe marginea drumului ca de pe vremea lui Pazvante bem niste apa si prietenul Vali declara ca pentru el e prea mult pentru prima tura si face cale intoarsa. Eu continui drumul si trag tot cu vantul in fata, care probabil ca se indragostise de mine de nu m-a lasat in pace deloc tot traseul si intr-un final il ajung pe triatlonist din urma, il gasesc pe marinea drumului in sant cu burta si scafarlia in soare...asta am zis eu ca-i neam de beduin si l-a facut maica-sa in desert ca altfel nu-mi explic cum nu se alege nici macar cu o durere de cap.
Introduc rapid la ghiozdan cateva napolitane de la omul racheta trag o dusca de apa si sar in sa din nou...pe cai flacaii mei. De data asta m-am tinut vreo 2 km dupa el dar pana la urma cred ca avea furnici pe talpa pentru ca iar a tasnit ca racheta si nu l-am mai vazut pana in Bucuresti.
Concluzia traseului, cand nu ai ce face si vrei sa te bata soarele in cap, sa te antrenezi la mers cu vantul in fata si sa mai inhalezi niste poluare, mergi in sud....
Ca palmares, inca o tura mai lunga la activ si o experienta de uitat rapid. -:))

Urmatoarea aventura pe traseul Primei Evadari tura de recunoastere pe 06 mai. De abia astept !!!

Plimbarica la Baneasa

Conform programarii, urma sa iesim la o tura cu bicicleta in urmatorul weekend cu soare. Sambata a saptea zi din aprilie, soare si caldura cat cuprinde, asa ca ne-am echipat frumos cu colantii si bluzele din dotare, sepci, manusi, tot harnasamentul si am purces in mica noastra plimbare.

Intram noi cu biclele la metrou si de aici incepe aventura :D. Se lasa cu carat de bicla pe scara rulanta de la metrou si priviri de tot felul :P. Coboram la victoriei si ne proptim pe pista de biciclete pana in herastrau si apoi drum intins pana la padurea baneasa. Acolo intram intr-o alta dimensiune, aer curat, liniste, o minunatie ce mai. Ne facem rapid planul de bataie si ne avantam pe cararile mult promise. Dupa o tura in viteza ne hotaram sa inspectam si prima parte a traseului de la Prima Evadare pe care eram foarte curioasa sa-l descopar si eu, dupa ce in urma cu un an omu' meu se luptase crunt cu noroaiele la maratonul cu pricina.

Toate bune si frumoase, trag de manetele de la schimbatoare intr-o veselie pana ma obisnuiesc cu stilul de pedalare prin padure si cand mi-e lumea mai draga, hop...dam de cativa copaci proaspat cazuti pe poteca. Ia si coboara de pe bicla si lupta-te cu ramurile si cracile pana la loc comanda; dupa ce depasim cateva obstacole din astea iaca alta provocare, in fata rotilor noastre se asterneau niste sleauri cumplite proaspat sapate de carutele unor oameni de bine care "curata" padurea cu grija pentru ecosistem...! 

Dupa 2 ore de pedalat pe coclauri ne-am oprit sa alimentam ghiozdanelele. Scoatem din traista 2 covrigi cu mac (cumparati in graba de la metou), 2 banane, cateva galete de orez, susan, juma de cioco ramasa de cateva zile si niste curmale uscate uitate prin rucsacul meu de sala si ne punem pe infulecat. La cat de foame mi se facuse puteam sa jur ca a fost cea mai grozava masa ever :). Dupa ce le-am linistit pe burtici si ne-am bucurat indeajuns de soare am gasit potrivit sa ne indreptam spre casa. Am incalecat pe dansele si da-i bice pana la metrou, numai ca de data asta pe langa priviri curioase si mai putin decente s-a lasat cu niste deochiuri, ca deee, asa e una lume de pe la noi. Desi nu este crestineste i-am zis vreo doua in gand cucoanei care se holba insistent la aliura omului meu. Si ca sa se incheie bine experienta din tunele am luat biclele la spinare si hopa sus cu ele peste barele de la metrou si apoi tup pe scari pana afara. A lu' Vlad esti un erou, multam fain ca m-ai suportat azi cu tot cu aventurile stii tu care si abia astept sa ne aventuram la o noua bicicleala !!